Cel ce gândeste singur si scormone lumina
A dat o viata noua si-um om de fier, masina,
Fiinta zamislita cu gândul si visareea,
Neînchipuit mai tare ca bratul si spinarea.
Cu ea brazdezi pamântul în lung si lat si sameni,
Si una tine locul la mii de mii de oameni
Topitorii, cuptoare, mori, puturi, fierastraie,
O sârma de lumina, o teava vâlvataie,
O lampa duce graiul si da-n vazduhuri vesti
Ca omul zamisleste puterea din povesti
Se face departarea mai scurta decât pasul
La mii de posti s-aude si cunoaste glasul.
Vorbesti cu fundul lumii, la tine, din odaie
Secunda-ntrece veacul si timpul se-ncovoaie:
Pe-o sfoara cât e firul de par si se agata
Vecia, nesfârsitul, pe un crâmpei de ata.
Se-nnalta slabul, omul, pe aripr în T;arii
Si-aduce de acolo noi legi si marturii.
Iata-l, scoboara-n hauri cu coiful lui rotund
Si râcâie oceanele pe fund,
El trece prin vâlvoare, prin cremene si gheata,
Pornise de cu seara, sa-ntors de dimineata,
Si nu l-a ars dogoarea, nu l-a-mpietrit nici greul,
E tara lui pamântul si l-a-mpletit cu cerul.
Si-aprinde de lânga Arges, luleaua, si vapaia
Din pipa înca-i arde, ajung pe Himalaia,
Si pâinea coapta-acasa, într-un cuptor domol,
I-o gusta pinguinii tot proaspata, la Pol,
Si, în sfârsit, urmasul lui Prometeu, el, omul,
A prins si taina mare, atainelor, atonul.
El poate omenirea, în câteva secunde,
S-o-ntinereasca noua pe veci, ori s-o scufunde.
E timpul, sluga veche si robul celui rau,
Tu, omule si frate, sa-ti fii stapânul tau.