S-aprinsese-n lupta Hroiot cel tiran.
Cand s-abate calul marelui Ştefan,
Purice-i ofera calul sau îndata.
Domnul nu ajunge scara ridicata.
— ,,Doamne! Moviliţa ma voi face eu,
Ca sa poţi sa-ncaleci dupa gatul meu!
Zice şi se pleaca. Ştefan, fara munca,
Prin mijlocu-acesta pe fugar s-arunca.
— ,,Purice, sarace! De voi caştiga,
În movila-nalta eu te voi schimba.
Omul este mare, nu prin al sau nume,
Naştere, avere, ci prin fapte bune;
Faptele sunt nobili, nu ţarana sa
Ce deopotriva viermii-o vor manca.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Şi acum, Movila, aidi a ne lupta!
Caci urmaşii noştri nu ne-or semana!
Mulţi romani chiar astazi la straini alearga
Şi prin ei aşteapta ţara ca sa mearga.
Şi cum vrei ca viaţa la ei a afla,
Cand tu nu o afli în inima ta!
Cel strain nu-ţi face niciodata bine
Fara sa caştige drepturi peste tine.
Nu zic c-o sa piara neamul romanesc;
Dar sunt timpi în care popolii slabesc;
Cum sunt ani în care pomul ce rodeşte
Nu da nici o roada, deşi înfloreşte.
Popolii se pleaca cand mai-marii lor
În descurajare cu inima mor!…
Cand sunt robi ei înşişi l-a lor slabiciune,
Cum vor face liber un popor în lume?
Popolul acela este ca sfarşit,
Este cel din urma: e la robi robit.
Caci întotd-auna un popor se face
Mare ori nemernic, celor mari cum place.
Şi sa ştii, aproade, ca vor trece ani
Pana sa mai vie Dragoşi şi Ştefani!”
Zice, pleaca, învinge. Hroiot se umila.
Purice aprodul s-a facut Movila.
