Ştiuca şi motanul

Nu-i bine când pânzarul se-apucă de cusut,
Iar croitorul de ţesut.
Şi e desigur totdeauna
Că cine multe întreprinde
Nu scoate-n capăt nici pe una,
 
Ba încă râsul lumii adese îşi aprinde!
 
O ştiucă prea colţată, jaluză, de soi rău,
Văzând odinioară
Motanul de la moară
 
Cum şoarecii vânează… căzu la el mereu
Cu multă rugăminte, s-o ieie la vânat.
 
– Dar spune-mi: cunoşti oare
Tu astă vânătoare?
 
O întrebă motanul. – Nu-i lucru minunat
– Răspunse mândră ştiuca – de-a prinde şoricei,
 
Când prindem costrăşei!
 
– Prea bine; hai la treabă! Tu, dar, vei lua sama
Aproape de lăptoc,
Iar eu – zise motanul – mă duc să păzesc vama
Pe lângă poloboc.
Toţi şoarecii din moară
 
Aice au să-ţi vie; vânează şi-i omoară.
Noroc! Noroc!
Mergând la loc, motanul s-a apucat de treabă
Şi, foarte-n grabă,
Mulţime de şoricărit
El a vânat, a omorât.
 
Apoi şi la tovarăşa a mers, dar ce să vadă!
Mai, mai, murinda ştiucă, ciuntată, fără coadă,
 
Pe care şoarecii i-a ros,
Abia ruga, prin semne, s-o tragă pân’ la baltă.
Motanul, credincios,
A tras-o, dar îi zise: „Vecină! de-altă dată
Păzeşte-ţi rânduiala:
Nu te-apuca de ce nu poţi
În capete să scoţi
 
Şi nu-ţi mai vârî botul unde nu-ţi fierbe oala.”