Acel mare şi puternic,
Măcar cât de bun să fie, nemândru şi răbdător,
Însă fiind făr’ de minte eu nu-l socotesc de vrednic
Să fie cârmuitor;
Căci odată elefantul s-au rânduit în domnie,
Şi măcar că ei, fireşte, au multă înţelepciune,
Sunt la trup mari, arătoşi
Şi vârtoşi,
Însă, lucru de minune,
Că acest principe-al nostru avea atâta prostie,
Că bietele oi şi capre, plângându-se lui odată
Asupra lupilor aprigi că le jupoaie de piele,
El au început îndată
A plânge de a lor jale,
Şi cu mânie răcnind:
„O, lupi plini de vicleşuguri! O, tâlhari nelegiuiţi,
De unde vi s-au dat voie pe oi, capre să beliţi?”
Iar lupii, îngenunchind,
Au zis: „Nu te întărta,
O, doamne, măria ta!
Căci însuşi tu ne-ai dat voie, făcându-ţi milă de noi,
Să strângem cest bir uşor de la varvarele oi,
Luând de fieştecare numai câte o pielcică,
Ca să ne facem cojoace.
Deci aceste toante dobitoace,
Pentru aşa lucru de nimică,
Se jeluiesc măriei tale
Degeaba şi făr’ de cale…”
Atunci elefantul zise: „Bravo, voi aveţi dreptate,
Dacă nu mă înşelaţi,
Adică de nu luaţi
Câte două piei de oaie, pentru care strâmbătate,
De voi afla că o faceţi, grozav veţi fi pedepsiţi.
Câte o pielcică, însă, făr’ de grijă jupuiţi;
Şi voi, oilor, să nu mai îndrăzniţi
Cu jalbe să mai veniţi.
Căci a mea milă domnească strâmbătate nu va face,
Lăsând pe bieţii lupi iarna să peie făr’ de cojoace.”
Domnia elefantului
