Ţăranul între vitişoare
Avea şi o căpriţă.
El o numea leliţă,
Îi da adese tăricioare.
Şi bine o ţinea.
Ea însă un nărav avea:
De câte ori ţăranul intra pe zi în casă,
Căpriţa după dânsul pe-o laviţă sărea,
Apoi şi peste masă…
Stăpânu-i suferea,
Căci aştepta să vadă
Curând, pe lângă capră, şi o frumoasă iadă
(Iar unde omul este pe cale de sporit
Oricare suferinţă
O poartă, mulţumit,
Vânând a lui dorinţă.)
Nu după multă vreme ieduţa se născu.
De aldămaş ţăranul la crâşmă petrecu.
Dar când napoi se-ntoarse,
Văzând cum sare iada de pe bordei pe casă,
El a bufnit de râs,
Şi în proverb a zis:
– Căpriţa sare masa,
Ieduţa – casa!
E prea adevărat,
Că viţiul din născare
Nu e vindecat,
Şi a naturii lege îşi are-a ei lucrare,
Iar mie-mi place când
Aud pe-un fiu cu minte cam astfel rezonând:
„Părinţilor viaţa, respectul, ascultarea
Le sunt dator; dar totuşi în fapte nu doresc
A lor deprinderi rele ca fiu să moştenesc.”
Capra şi iada
