Un bătrân prea istovit de nevoie şi de trudă,
Iarna, când era frig mare, sau toamna, pe vremea udă,
Adunând puţine lemne în codru cu depărtare,
Le-au ridicat în spinare,
Şi abia stând pe picioare, se întorcea tremurând
Către al său bordeieş, friguros şi plin de fum,
Plângând şi amar oftând;
Apoi au stătut în drum,
De s-au odihnit.
Şi din spate la pământ sarcina sa slobozind,
Au căzut şi el pe dânsa ostenit şi gâfâind,
Şi aşa au grăit:
„O, vai mie, ticălosul, ce să fac, cum să trăiesc,
Şi cum pot să împlinesc
Câte se cer de la mine, şi când toate îmi lipsesc.
Biata babă, copilaşii, goi, de foame hămesiţi,
Nu am pentru dânşii hrană, nu am cu ce să-i îmbrac.
Iar zapciii făr’ de milă din casa mea nelipsiţi
Cer birul, cer boierescul şi în multe părţi mă trag,
Încât de când m-am născut pân’ ce am îmbătrânit
Nici de-o zi de bucurie eu nu m-am învrednicit!
Deci, moarte, vin’ de mă scapă de o viaţă ticăloasă…”
Abia cuvântă aceasta, şi moartea, ce niciodată
De lângă om nu lipseşte, stă dinainte-i îndată
Cu strălucita sa coasă
Şi zice: „Tu m-ai chemat, apoi, iată, am venit.”
Bătrânul, ştiind că moartea nu iubeşte multă şagă,
De tot au încremenit,
Dar mai viindu-şi în fire, i-au răspuns: „Eu, soro dragă,
Te-am chemat ca să-mi ajuţi, să pui sarcina în spate,
Căci mă grăbeam să mă duc, fiindu-mi casa departe,
Şi atunci,
Poţi să te duci
Dumneata unde pofteşti.”
Dintr-aceasta noi vedem că de-i urât să trăim,
Însă când soseşte moartea, ni-i mai urât să murim.
Bătrânul ţăran şi moartea
