STRĂMURÁRE, strămurări, s. f. (Pop.) Băț ascuțit, nuia sau prăjină cu vârf de fier, cu care se îndeamnă vitele la mers; strămurariță. ♦ P. gener. Nuia lungă, subțire și flexibilă. [Var.: (reg.) stremuráre s. f.] – Lat. *stimularia ( stimulus).STRĂMURÁRE s. (pop.) strămurariță, (reg.) bold, (Ban.) țepușă, (înv.) strămur. (Cu ~ se îmbolnăvesc vitele la mers.)STRĂMURÁRE s. v. imbold, impuls, îndemn, joardă, jordie, nuia, pornire, stimul, stimulent, vargă.strămuráre (-ắri), s. f. – Băț lung și ascuțit, prăjină cu vîrf de fier. – Var. strămur(ariță), străminare. Mr. strimurare, strimulare, megl. strămulari. Lat.
*stimulāria, de la stimulāre „a incita” (Tiktin; REW 8261; Capidan 276; Candrea; cf. Cihac, I, 265). Var. strămur pare să reprezinte lat. stimulus; Tiktin crede că este o formă artificială, latinistă; dar nu există indicii că strămur ar putea fi calc latinizant al lui stimulus. Alb. strumullar provine din rom. (Capidan, Dacor., VII, 152). – Der. strămura, vb. (a înțepa, a e****a; Bucov., a amenința).strămuráre s. f., g.-d. art. strămurării; pl. strămurăriSTRĂMURÁRE ~ări f. înv. pop. Băț ascuțit la vârf cu care se împung animalele, când sunt îndemnate la mers. /lat. stimularia