SCRÂNTÍT, -Ă, scrântiți, -te, adj. 1. (Despre membre, oase, încheieturi) Deplasat din articulație; luxat. 2. Fig. (Despre oameni) Dezechilibrat mintal; nebun, țicnit. – V. scrânti.SCRÂNTÍT adj., s. v. alienat, dement, descre-ierat, înnebunit, nebun, smintit, țicnit.SCRÂNTÍ, scrântesc, vb. IV. 1. Tranz. A deplasa, a scoate din articulație, din poziția sa normală un os, o încheietură etc.; a luxa. ◊ Expr. (Fam.
) A o scrânti = a face o prostie, o gafă; a greși. ♦ Refl. (Despre membre, articulații etc.) A se deplasa de la locul normal. 2. Refl. Fig. A-și pierde dreapta judecată; a se zăpăci, a înnebuni, a se țicni. [Var.: scrintí, (reg.) sclintí vb. IV] – Din sl. krentati „a suci, a întoarce”.A SCRÂNTÍ ~ésc tranz. (mâini, picioare, degete) A scoate din încheietură; a luxa; a dezarticula; a se disloca. ◊ A o ~ a face o prostie; a greși. /sl. sukronontiA SE SCRÂNTÍ mă ~ésc intranz. A pierde facultatea de a judeca normal; a-și ieși din minți; a se aliena; a se sminti; a înnebuni. /sl. sukronontiSCRÂNTÍ vb. v. luxa.SCRÂNTÍ vb. v. aliena, înnebuni, sminti, țicni.scrântí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. scrântésc, imperf. 3 sg. scrânteá; conj. prez. 3 sg. și pl. scrânteáscă