SAMÁR, samare, s. n. 1. Șa mare de povară, fără scări, care se pune pe măgari și pe catâri; p. ext. încărcătură care se așează pe spatele unui animal de povară. 2. Bucată de scândură având pe una din fețe o mică platformă, care servește la transportarea cărămizilor pe schele. 3. Laț de sprijin pe care se așează căpriorii acoperișului unei case. – Din bg., scr. samar.
SAMÁR s. (reg.) șa. (~ de măgar.)
samár (samáre), s. n. – 1. Șa de povară, tarniță. – 2. Creastă, culme de casă. – Mr. sumar, sămar, megl. sămar. Sl. samarŭ „încărcătură” (Miklosich, Slaw. Elem., 44; Cihac, II, 324), cf. bg., sb., cr., slov., alb. samar, tc. semer, mag. szamar „măgar”, din mgr. σα(γ)μάριον (Meyer, Türk. St., I, 40; Vasmer, Gr., 129; cf. REW 7512). Der. din mgr. (Roesler 576) sau din tc. (Lokotsch 1883; Ronzevalle 101) este improbabilă, ca și originea rom. a bg. (Capidan, Raporturile, 210). – Der. însămăra, vb. (a pune samarul).
samár s. n., pl. samáre
SAMÁR ~e n. 1) Șa de povară (fără scări) pentru măgari și catâri. 2) Încărcătură care se așază pe spatele unui animal de povară. 3) Leaț de sprijinire a căpriorilor la acoperișul unei case țărănești. /bulg. samar, ngr. sagmária