MUGURI

MUGURI

MUGURÍ, pers. 3 mugurește, vb. IV. Intranz. (Înv. și reg.) A înmuguri. [Var.: mugurá vb. I] – Din mugur.
MUGURÍ vb. (BOT.) a înmuguri, (înv. și pop.) a odrăsli, (reg.) a împupi, a încăpuși. (Planta a ~.)
mugurí vb., ind. prez. 3 sg. muguréște, imperf. 3 sg. mugureá; conj. prez. 3 sg. și pl. mugureáscă
MÚGUR, muguri, s. m. 1. Organ al plantelor superioare, format dintr-un vârf vegetativ și din frunze tinere (nedezvoltate încă) acoperite de frunzulițe solzoase. 2. Excrescență mică, de natură patologică, pe unele organe. 3. Parte a pieptului dintre picioarele de dinainte la vitele cornute, la cerb, la căprioară și la alte animale sălbatice. [Var.: múgure s. m.] – Cf. alb. mugull.
MÚGURE s. m. v. mugur.
MÚGUR ~i m. Organ al plantelor superioare din care se dezvoltă ramurile, frunzele sau florile. /cf. alb. mugull
MÚGUR s. (BOT.) ochi, (prin Ban. și Transilv.) pup. (~ la vița de vie.)
MÚGUR s. v. ament.
múgur (múguri), s. m. – Boboc. – Megl. mugur. Probabil de la muc, pl. mucuri, cu sing. reconstituit după pl. Semantismul se explică prin asemănarea mugurului cu fitilul de lumînare; pentru alterarea consonantismului, cf. stîng, vitreg. După Philippide, Principii, 49, direct din lat. *mūcŭlus. Pare mai puțin probabilă der. din dacă (Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 294), din alb. mugulj (Philippide, II, 724; Tiktin; Rosetti, II, 119) sau dintr-un idiom anterior indoeurop. (Lahovary 338). – Der. muguros, adj. (cu mulți muguri); mugura (var. înmuguri), vb. (a face muguri). Din rom. provin ngr. μοῦγϰρος (Meyer, Neugr. St., II, 76; Murnu, Lehnw., 32 și probabil cel din albaneză).
múgur s. m., pl. múguri