HRENTUÍT, -Ă, hrentuiți, -te, adj. (Reg.) Stricat, uzat, dărăpănat. – V. hrentui.
HRENTUÍT adj. v. degradat, deteriorat, înve-chit, stricat, uzat.
hrentuít adj. m., pl. hrentuíți; f. sg. hrentuítă, pl. hrentuíte
HRENTUÍ, hrentuiesc, vb. IV. Refl. (Reg.) A se strica; a se hodorogi. ♦ A se împrăștia, a se risipi. – Et. nec.
A HRENTUÍ ~iésc tranz. pop. A face să se hrentuiască. /cf. ung. harantolni
A SE HRENTUÍ mă ~iésc intranz. pop. 1) (despre construcții, vehicule etc.) A se învechi, șubrezindu-se; a se hârbui; a se rablagi. 2) A se răspândi în diferite direcții; a se risipi; a se împrăștia. 3) fig. (despre persoane) A-și pierde sănătatea și vigoarea; a se ramoli; a se hodo-rogi; a se șubrezi. /cf. ung. harantolni
HRENTUÍ vb. v. degrada, deteriora, învechi, strica, uza.
hrentuí (-uésc, hrentuít), vb. – (Mold.) A strica, a uza, a hodorogi. – Var. hrintui, hrențui. Origine incertă. Din mag. harántolni „a strica” (Cihac, II, 507), sau dintr-un etimon sl. comun ambelor limbi (Scriban). Ultima var. indică o contaminare cu sdrențui. – Der. hrentuitură, s. f. (stricare, uzare).
hrentuí vb., ind. prez. 3 pl. hrentuiésc, imperf. 3 sg. hrentuiá; conj. prez. 3 sg. și pl. hrentuiáscă
hrențuí vb. (ind. prez. 1 hrențuiesc)