COPÁCI s. m. v. copac.
COPÁC, copaci, s. m. Plantă cu trunchiul lemnos și înalt, ale cărei crengi se ramifică la o distanță oarecare de sol, formând o coroană; arbore, pom. [Var.: (reg.) copáci s. m.] – Cf. alb. kopač.
COPÁC ~ci m. Plantă lemnoasă cu tulpina înaltă și coroana formată din crengi; arbore. /Cuv. autoht.
COPÁC s. v. arbore.
copác (copáci), s. m. – Arbore. – Var. (înv.) copaci. Mr., megl. cupaci, istr. copaț „desiș, hățiș”. Origine îndoielnică. Probabil în legătură cu cuvintele următoare, și cu sl. kopati, kopajǫ, „a excava, a goli”, cf. bg. kopačĭ „genist”, calabr. copano „trunchi de copac gol pe dinăuntru”. În acest caz, forma primitivă ar fi copaci, forma actuală fiind un sing. analogic; primul sens a fost probabil acela de „trunchi”, ca în alb. kopač sau în calabr. Este poate vorba de radicalul lui kopati, cu suf. de folosire sau aptitudine –aci, ca în trăgaci, stîngaci, cîrmaci, etc., iar sensul său ar fi acela de „trunchi gol pe dinăuntru” sau de „trunchi de scobit, de făcut albii”. Pentru relația semantică între noțiunea de „trunchi” și de „golit”, cf. și cele două sensuri ale sp. tueco. În general se consideră că rom. este împrumut din alb. (Cihac, II, 716; Meyer 198; Philippide, II, 708; Pascu, II, 219; DAR); însă această soluție este evident insuficientă. Alții se gîndesc la o rădăcină autohtonă (Miklosich, Slaw. Elem., 10). – Der. copăcel, s. m. (arbust; balsamină, Impatiens balsamine); copăcărie, s. f. (arboret, crîng). Din rom. provin rut. kopač (Capidan, Raporturile, 526), mag. kopacs „tufiș” (Candrea, Elemente, 406; Edelspacher 17) și probabil alb.
copác s. m., pl. copáci
copác și (maĭ rar) copacĭ m., pl. cĭ (alb. kopač, buturugă. D. rom. vine ung. kopács, tufă. Sing. rom. s´a format din pl., ca și la papuc). Arbore, plantă mare cu ramurĭ lemnoase (ca stejaru). S´a suit scroafa´n copac, s´a boĭerit ghĭorlanu, a scos coarne, face lux.