AIURÁRE, aiurări, s. f. Faptul de a aiura. [Pr.: a-iu-. – Var.: aiuríre s. f.] – V. aiura.
AIURÁRE, aiurări, s. f. Faptul de a aiura. [Var.: aiuríre s. f.].
AIURÁRE s. v. delir.
aiuráre s. f., g.-d. art. aiurării; pl. aiurări
AIURÁ, aiurez, vb. I. Intranz. 1. A fi în stare de delir; a delira. A vorbi fără sens, a spune lucruri absurde, a debita absurdități. 2. (Rar) a se pierde în visări. [Pr.: a-iu-. – Var.: aiurí vb. IV] – Din aiure(a).
A AIURÁ ~éz intranz. 1) A vorbi fără înțeles din cauza tulburărilor conștiinței; a fi în delir; a delira. 2) A spune lucruri absurde; a vorbi fără sens. [Sil. a-iu-] /Din aiurea
AIURÁ, aiurez, vb. I. Intranz. 1. A delira. A vorbi fără sens, a spune lucruri absurde. 2. (Rar) A se pierde în visări. [Var.: aiurí vb. IV] – Din aiure(a).
AIURÁ vb. v. delira.
aiurá vb., ind. prez. 1 sg. aiuréz, 3 sg. și pl. aiureáză
aĭuréz și (rar) -ésc v. intr. (d. aĭurea). Delirez, vorbesc într’ aĭurea. V. bîĭguĭ.