ACCENT

Print Friendly, PDF & Email

ACCÉNT, accente, s. n. 1. Pronunțare mai intensă, pe un ton mai înalt etc. a unei silabe dintr-un cuvânt sau a unui cuvânt dintr-un grup sintactic. Semn grafic pus de obicei deasupra unei vocale pentru a marca această pronunțare sau altă particularitate de pronunțare. Accent ascuțit. Accent circumflex. Accent grav. ◊ Expr. A pune accentul (pe ceva) = a scoate în relief, a da atenție deosebită (unei probleme). 2. Fel particular de pronunțare, specific unui grai, unei limbi sau unei stări afective. 3. Scoatere în relief a unui sunet muzical prin amplificarea sonorității sau prin prelungirea duratei lui. – Din fr. accent, lat. accentus.
ACCÉNT s.n. 1. Intonație specială a unei silabe dintr-un cuvânt, pusă în evidență prin mărirea intensității vocii sau prin varietatea tonului. Emisiune mai intensă a unui sunet sau a unui acord. Semn grafic care indică accentuarea unei silabe sau a unui sunet. 2. Mod specific de a vorbi o limbă sau un dialect. 3. Intonație afectivă, mlădiere specială a tonului, a vocii. 4. (Fig.) Importanță. [Pl. -te, (rar) -turi. / < lat. accentus, cf. fr. accent].
ACCÉNT s. n. 1. intonație specială a unei silabe dintr-un cuvânt prin mărirea intensității vocii. ◊ semn grafic care indică această intonație. 2. (muz.) emisiune mai intensă a unui sunet, a unui acord. 3. mod specific de a vorbi o limbă, un dialect. 4. inflexiune afectivă a vocii. 5. (fig.) importanță. a pune ŭl (pe) = a sublinia, a scoate în relief. (< fr. accent, lat. accentus)
ACCÉNT, accente, s. n. 1. Scoaterea în relief a unei silabe, a unui cuvânt etc., prin mărirea intensității vocii sau prin intonație. Semn grafic care se pune uneori deasupra unei vocale, pentru a arăta că silaba respectivă este accentuată. ♢ Expr. A pune accentul (pe ceva) = a da (unei probleme) o atenție deosebită, a-i arăta un interes deosebit. Semn grafic întrebuințat în scrierea unor limbi, pentru marcarea timbrului unor vocale. Accent grav. 2. Fel particular de a pronunța cuvintele într-o limbă sau într-un dialect. 3. Intonație afectivă; ton. – Fr. accent (lat. lit. accentus).
ACCÉNT s. 1. v. ton. 2. intonație, ton. (Vorbea cu un ~ plin de căldură.)
accént s. n. (sil. ac-), pl. accénte
accént n., pl. e (lat. accentus, d. ad, la, și cantus, cînt, cîntec). Gram. Pronunțare maĭ intensă a uneĭ silabe, indiferent de înălțimea vociĭ: accent tonic, ritmic. Pronunțare particulară: accent moldovenesc. Expresiune a vociĭ: accent plîngător. Un semn care se pune pe vocale: accent ascuțit.
ACCÉNT ~e n. 1) Pronunțare mai intensă a unei silabe sau a unui cuvânt. 2) Semn deasupra unei litere sau silabe, care indică locul și felul accentuării. 3) Mod specific de a vorbi o limbă. Vorbește cu un ~ străin. /<fr. accent, lat. accentus

« Înapoi la dicționar