ABJURARE

Print Friendly, PDF & Email

ABJURÁRE, abjurări, s. f. Acțiunea de a abjura și rezultatul ei. – V. abjura.
ABJURÁRE s.f. Renegare, renunțare publică (la o idee, la o doctrină etc.); abjurație. [< abjura].
ABJURÁRE, abjurări, s. f. (Rar) Acțiunea de a abjura și rezultatul ei.
ABJURÁRE s. abjurație, lepădare, renegare. (~ a unei doctrine.)
abjuráre s. f. → jurare
ABJURÁ, abjúr, vb. I. Tranz. A renega public o credință religioasă, o doctrină, o părere etc. – Din fr. abjurer, lat. abjurare.
A ABJURÁ abjúr tranz. (doctrine, concepții, etc.) A renega în mod public. /<lat. abjurare, fr. abjurer
ABJURÁ vb. I. tr. (Rar) A renega public o religie. A renunța la o doctrină, la o părere etc. [< fr. abjurer, lat. abiurare].
abjurá vb. tr. a renega public o credință, o doctrină, o opinie. (< fr. abjurer, lat. abiurare)
ABJURÁ, abjúr, vb. I. Tranz. (Rar) A se lepăda de o credință; a renega o doctrină, o părere etc. – Fr. abjurer (lat. lit. abjurare).
ABJURÁ vb. a se lepăda, a renega. (A ~ de la o credință.)
abjurá vb., ind. prez. 1 sg. abjúr, 3 sg. și pl. abjúră
abjúr, a v. tr. (lat. ab-júro, -are). Renunț publicamente de la o religiune. Fig. Renunț la o opiniune, la un sentiment
abjurațiúne f. (lat. abjurátio, -ónis). Acțiunea de a abjura. – Și -áție, dar ob. -are.

« Înapoi la dicționar